Copiii triști de ieri sunt adulții deprimați de azi.
Cei care au auzit ‘nu poți să le ai pe toate’ ieri sunt cei care doar supraviețuiesc astăzi.
Toți cei care au fost programați de-a lungul generațiilor să fie nefericiți, aceștia nu trăiesc, doar supraviețuiesc.
Ne naștem puri și plini de iubire, plini de viață, de bucurie și de sete de cunoaștere, însă de la prima gură de aer, condamnarea la nefericire începe… Sufletele ni se îmbolnăvesc, trăirile ne devin invalide, doar așa ne putem adapta într-o lume atât de atrasă de dramă, suferință, răutate și întuneric…
Ne e frică de fericire și de iubire, nu de greu și rău, cu ele suntem obișnuiți. Am ajuns să credem că o viață trăită înseamnă doar chin și sacrificiu. Sufletele plâng, dar fețele râd forțat, fals, la stimuli fără adâncime și substanță…
Ni se spune din fașă că viața e grea, că e doar despre a îndura, că totul ni se întâmplă și ce putem face este să stăm cu mâinile legate. Ne uităm în oglindă prin noi și toate răspunsurile pe care le găsim sunt în exteriorul nostru.
Devenim și trăim tot ceea ce ne displace, toată viața fiindu-ne un lanț nesfârșit de confirmări că nu merităm. Suntem atât de confortabili în propria noastră agonie, încât eliminăm orice particulă de speranță aproape automat, ca pe un corp străin, ceva care nu face parte din întreg.
De ce nu suntem atât de receptivi la minunile pe care viața ni le scoate în față zi de zi, neobosită, cum suntem la orice ne creează suferință și neplăcere? De ce nu vedem frumusețea care ne înconjoară? De ce nu încetăm să opunem rezistență fericirii, armoniei, iubirii? De ce ne cutremurăm și ne speriem când simțim că sufletele noastre sunt mângâiate de frânturi de lumină?
Mergând cu capul în jos, atenți doar la pașii care ne conduc rapid și sigur către abis, să nu ne abatem cumva de la drum, ceva ne distrage totuși atenția. O mireasmă pe care sufletele noastre și-o amintesc vag, dar nu mai știu de unde. O mireasmă pe care am simțit-o ultima oară când luam prima gură de aer, când ne nășteam.
Ridicăm capul din pământ, ademeniți ca printr-o vrajă. Timid, ne uităm cu sufletele suferinde și vedem departe un Univers în care totuși ne simțim acasă. O reîntoarcere la normalitate, la împlinire, la fericire, la armonie. Lăsând în spate tot răul pe care ni l-am făcut condamnându-ne singuri la nefericire și suferință, desprinzându-ne de frici și lacrimi, ne schimbăm traiectoria și destinația.
Luăm guri mici de aer și ne umplem plămânii cu speranță, prin sânge începe să ne curgă viața, ochii ne devin limpezi și luminoși, gândirea clară. Începem să simțim inima cum bate plină de bucurie. Totul în jur prinde culoare. Ne despărțim de tristețe și neputință, căpătăm putere și devenim creatorii propriului nostru Univers, pe care îl construim în jurul nostru cu iubire și emoție. Ne trezim la viață ca după un vis urât. Renaștem și ne iertăm pentru tot răul pe care ni l-am făcut.
Astăzi, mâine și pentru totdeauna, suntem fericiți, liniștiți, împliniți. Viața noastră este despre armonie, despre bucurie, despre puterea noastră de a obține tot ce ne dorim.
Bun venit în cea de-a unsprezecea dimensiune!
